septembrie 26, 2009
Scrisoarea părintelui Dimitrie Bejan către Părintele Cleopa și Părinte Ioanichie
Va sarut mana la amandoi. Mainile drepte. Mi-ati fost totdeauna foarte dragi si foarte apropiati pentru ca stiti ce vreti de la Dumnezeu. Sa ma ierte Parintele Cleopa, asa a fost in constiinta mea, de cand l-am vazut si pana astazi, cand fac aceasta declaratie, ca este cel mai curat calugar la ora actuala din Ortodoxia romaneasca.
Poate pe la Sfantul Munte sa se gaseasca oameni superiori calugarilor nostri. Iar Parintele Ioanichie, el inca il cauta pe Dumnezeu. Este supraocupat cu carti. Scrie! Are darul de a scrie si de a raspandi cuvantul lui Dumnezeu! Mai ales in partea practica a crestinismului nostru. Sa-l ajute Dumnezeu sa-si faca ucenici!
Daca Parintele Cleopa si Parintele Ioanichie nu lasa ucenici in urma lor, pustia se instaleaza la Sihastria, si-i pacat. Atata duh: Paisie, Cleopa, Ioanichie si a mai fost staretul lor, parintele Ioanichie Moroi?
Acolo a fost un duh bun inca de la infiintarea acestui schit care a devenit manastire acum. As fi vrut sa mor acolo, dar cred ca Dumnezeu a hotarat sa mor aici. Nu-s suparat. Noi ramanem cu trup, Parintele Cleopa si Parin-tele Ioanichie? Ca trupul se da firii de Dumnezeu zidite. Pana cand? Poate intr-o mie de ani, poate in mai putin. Ne prefacem. Rasar flori din noi; rasar copaci, urzici si spini!
Daca sufletul nostru este bun la Dumnezeu, rasare la capataiul nostru un prun sau un mar sau un pom roditor; daca nu, urzici si spini. Peste o mie de ani nimeni nu va sti de Cleopa si de Ioanichie. Veti fi in rai! Sa va uitati de acolo, fara binoclu, la calugarii de la Sihastria; viitorii calugari. Sa veniti si, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa-i indrumati. Este singura noastra obste calugareasca care a gasit drumul direct la mantuire! Poate. Poate sa fie si calugarii de la Frasinei! Poate acolo sa fie si mai sporiti, pentru ca nu patrund femei in manastire.
Parinte Cleopa si Parinte Ioanichie, sa faceti calugari, dar mai tarziu, pe la 30 de ani. Sa treaca intai prin foc. Il iei de pe bancile scolii si-l faci preot la 18 ani? Sunt preoti chiar aici; sunt foarte tineri, care nu stiu si nici nu au auzit de canoane. Trebuie crescuti ani de zile la umbra unui duhovnic; si inca un duhovnic bun, care sa fie bun, perfect si cu cunostinte depline.
Sunt unii copii. Sunt tineri. Nu stiu ca au intrat cu un picior in Rai! Nu stiu. Nici nu stiu ce-i acela Rai! Nu! N-au cum sa stie. Sa li se spuna!? Nu-i obligatoriu sa fie multa lume in manastire. Iar manastirile sa ramana ca intotdeauna, locul in care mergem noi ceilalti sa ne impartasim.
Va sarut mana, Parinte Cleopa si Parinte Ioanichie, si, cand o sa mor, o sa ma duc la Dumnezeu si o sa spun ca faceti treaba buna, si va astept in Rai! Daca suferintele noastre pe pamant vor trage 51% in cumpana lui Dumnezeu, si pacatele noastre vor fi numai 49%, atunci intram in Rai! Adica Bunul Dumnezeu apasa pe cumpana aceea a faptelor bune si rele, apasa cu un deget si zice: ''Hai sa fie! Intra in bunatatea Mea!''
Asta o spun pentru mata, Parinte Cleopa si Parinte Ioanichie, care imi sunteti si dragi si superiori ca formatie si ca duh. Nu putem intra la Dumnezeu decat cu dragoste! Asa se spune in Sfanta Carte. Cu bunatate, zic eu. Numai cu asta. Trebuie sa fii bun nu numai cu cel care iti da mancare si haina. Sa fii bun cu cel necajit?
Eu va sarut mana si va multumesc si va zic: Sa traiti inca pe pamant pentru ca sunteti necesari. Amin.
Pr. Dimitrie Bejan - 1 ianuarie 1995
RĂSPUNSUL PĂRINTELUI CLEOPA CĂTRE PĂRINTELE DUMITRU
Iubite Părinte Dumitru, vă multumim în numele lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, pentru cuvântul duhovnicesc ce ni l-ati trimis acum, la început de an nou. începutul unui nou an de viată însemnează, pentru noi toti, si începutul unei vieti noi în Hristos. Rugati-vă pentru noi, iubite Părinte Dumitru, să ne dea Dumnezeu, în restul vietii, mai multă râvnă pentru rugăciune, pentru Biserică si lacrimi de pocăintă, ca să ne putem mântui.
Rugati-vă pentru noi să fim umbriti de Harul Sfântului Duh, în această viată trecătoare, ca să putem mângâia si noi pe cei care vin pentru sfat si rugăciune, cu mângâierea pe care o primim de la Dumnezeu.
Rugati-vă pentru tara noastră, România, să fie ocrotită, prin mâna lui Dumnezeu, de toate primejdiile si ispitele ce ne împresoară din toate părtile.
Rugati-vă lui Dumnezeu si Maicii Domnului pentru preoti si ierarhi, pentru credinciosi si mănăstiri, ca să putem face voia Lui si să dobândim mântuirea sufletelor noastre, care sunt mai scumpe decât toată lumea.
Rugati-vă pentru Biserica Ortodoxă să iasă biruitoare din lupta aceasta cumplită cu satana, cu sectele, cu ateismul si să putem creste fii duhovnicesti vrednici pentru Biserica lui Hristos.
Vă stiu de atâtia ani. V-am fost cu nevrednicie un timp duhovnic si vă pretuim mult pentru bărbătia, statornicia si credinta cu care va întărit Dumnezeu, ca să iesiti biruitor din atâtea necazuri, bătăi si închisori, câte ati suferit pentru Hristos. Că zice Domnul: Cel ce va răbda până în sfârsit, acela se va mântui.
Sfintia Voastră ati împlinit cu prisosintă acest cuvânt al lui Hristos. De aceea puteti zice, ca si Sfântul Ioan Gură de Aur: Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Mâine si eu si sfintia voastră si toti oamenii vom pleca din trup si vom sta la judecată înaintea Dreptului Judecător, Iisus Hristos.
Să ne rugăm unii pentru altii ca să dobândim împreună mila lui Dumnezeu, si în această viată si în cea viitoare.
Si dacă nu ne vom mai vedea aici în trup, pentru că amândoi suntem bolnavi si bătrâni, nădăjduim în Rai să ne învrednicim a fi, ca împreună cu toti sfintii si dreptii să-L slăvim pe Tatăl, pe Fiul si pe Duhul Sfânt. Amin.
Iertati-mă, iubite părinte Dumitre, pe mine păcătosul.
Arhimandrit Cleopa Ilie
Bucuriile suferintei. Viata unui preot martir
In luminã neapusã am fost odatã. Nu contest lucrul acesta. Eram în trup duhovnicesc, mergeam la o jumãtate de metru deasupra pãmântului. Era un fel de boltã alcãtuitã din douã carapace. Lumina venea din acea boltã. O luminã gãlbuie foarte frumoasã si dulce la privit... Simteai o cãldurã duhovniceascã. Pluteai în lumina asta... Am mers cât am mers si am auzit niste glasuri... Când vei ajunge la bãtrânete poti sã faci si sfintia ta experienta aceasta.
– Ce experientã?
– Experienta de viatã. Ca sã cunosti. La vârsta mea eu si Pãrintele Cleopa nu mai suntem ispititi. La vârsta sfintiilor voastre, a celor mai tineri, în fiecare zi sunteti ispititi. Eu nu mã pot plânge de ispite... 'Doamne, mã ispiteste satana...'. Nu, pentru cã nu sunt... Ai sã fii în experienta asta. Se opreste corpul acesta normal, pãmântesc si esti tot cu Dumnezeu. Te scârbesti numai la aducerea aminte cã ai privit o femeie si ti-a plãcut cândva. Te scârbesti. Eu sunt uneori în stare sã mã scuip singur. Aceasta îmi povestea si Pãrintele Cleopa, când puteam veni la Sihãstria. Este demonul care se luptã cu noi.
– Demonul care luptã si pe credinciosi si loveste si în preoti.
– Mai ales în mânãstiri trage cu tunul cel mare, cu artileria grea. Cei mai vulnerabili dintre toti crestinii sunt cãlugãrii! Ei duc lupta direct. Sigur cã da. Satana are o artilerie foarte puternicã. Probabil cã din când în când mai cade si câte unul... Cade lamentabil de tot.
– Când cade se prãbuseste total, pânã în fundul gropii!
– Pânã nu-l dãrâmã nu-l lasã în pace. De aceea, eu mã uit cu mare îndoialã la bãietii tineri care vor sã intre în viata monahalã. Noi ne mântuim prin credintã si prin fapte bune. Iar faptele bune nu se pot face fãrã apartenenta Sfântului Duh la noi. Dacã pierzi din vedere asta si spui: "Ei, am fãcut si eu ceva bun! Sunt sigur de Rai!" Esti în mare primejdie. Eu mã tem cã traista mea este goalã, eu care plec la drum. Am fãcut ce-am putut. Mã spovedesc si eu sãptãmânal; poate mai des decât un cãlugãr, cã-s pe sfârsite. Este bine sã fie omul pregãtit pentru marea cãlãtorie. Am murit de douã ori, pãrintilor, si am fost fericit când am murit! Am murit de douã ori si am fost fericit pãrinte, cã mã duc la Dumnezeu. Am simtit asta.
– Cum ati murit?
– Inconstient. Dar am trecut în cealaltã lume, stând lat aici, pe pat. M-am trezit dupã 3-4 ore din comã. In timpul ãsta am cãlãtorit pe o câmpie înfloritã si luminatã, nu de soare, nu de lunã; ci pe boltã era o luminã portocalie, o luminã de aur. Mã uitam si mã închinam. Eu eram întreg.
– Aveati trupul aici, pe pat?
– Mã vedeam în grãdinã. Mã vedeam si mã feream sã nu rup nici o floare, cãlcând pe jos. Toate florile erau pânã la genunchii mei si eu cãlcam foarte încet. Eram singur si mã uitam înainte sã nu rup vreo floare, vreo tulpinã de floare. Era un miros îmbãtãtor, care nu-l gãsesti în nici un fel de parfum. Eram singur si-mi ziceam în mine: "Dar îngerul meu unde-i? Dar satana si ispititorul care mã duce pânã la Judecatã, unde-i?" Nu erau. Eram absolut singur. Nu mã simteam nici strãin, nici singur. Eram în luminã! Lumina nu era albã, ci era portocalie. Cât vedeai cu ochii, bolta se sprijinea pe un munte. Era un ses infinit presãrat cu flori. Nu am întâlnit nici un curs de apã în drumul meu. Am mers mult. Aproape pierdusem orizontul din spate, de unde venisem si de unde plecasem. Si la un moment dat se fãcuse un fulger foarte puternic, care mi-a luat vederile si m-am trezit. Eram perfect constient. Era ora trei noaptea. Deasupra mea plângea maica Maria! Nu Maica Domnului, ci sora Pãrintelui Ioanichie. La picioare o altã cãlugãritã stãtea în genunchi si plângea...
– Asta, la ora trei noaptea?
– Am întrebat cât este ceasul. De atunci nu am mai avut nici o crizã. Nu-s grele. Crize de inimã, dar sunt mortale.
– Si cea de-a doua? Ati spus c-a mai fost încã odatã...
– A fost mai frumoasã, dar n-am voie s-o povestesc. Asa mi-a fãcut îngerul: ssst! Si m-a bãtut pe umeri! M-a adus înapoi... Nu pot! Poate pe patul mortii s-o scriu!
– Suntem noi, poate, prea pãcãtosi, de asta nu v-a lãsat Duhul Sfânt s-o spuneti!
– Nu era Duhul Sfânt, ci îngerul pãzitor! Era un tânãr foarte frumos, o datã. A doua oarã, era o tânãrã foarte frumoasã, care m-a luat din prag, de aici. Era de înãltimea usii si mi-a fãcut semn sã merg. M-am ridicat de pe pat sã merg, dar nu mai eram eu, adicã eram îmbrãcat într-o cãmasã si-o pijama. M-a luat de umeri, m-a scos afarã si dupã aceea m-am trezit tot într-o grãdinã. O maicã foarte frumoasã la înfãtisare, nu bãtrânã, tot un înger, cãci îngerii nu au sex. M-a purtat foarte putin printr-o grãdinã, mai înfloritã decât aceea. Erau tot felul de pomi si pãsãri care cântau. Nu era Raiul, cãci ar fi trebuit sã întâlnesc vreun profet acolo. Poate era un fel de anticamerã a Raiului. Poate, zic eu acum! In Rai merg cei buni. Nu mãnâncã mere si pere. Merge numai cu duhul. Trupul rãmâne la cimitir. Merge numai duhul, iar duhul are nevoie de mâncare, dar duhovniceascã. Se auzeau în depãrtãri cântece. Dar nu stiai de unde vin la urechile tale. Numai cântece melodioase bãrbãtesti. N-am auzit nici un cor feminin. Asta dureazã ore întregi, douã-trei ore! Când mã trezesc, mai uit din detalii, dar ceea ce este fundamental în vedenie îmi amintesc. Asta este pãrinte, în mare!
– Spuneati cã toti o sã trecem prin stãrile acestea?
– Obligatoriu. Toate sufletele, când se despart de trup, cãlãtoresc. Sunt duse de îngerul de luminã pe care îl primim la Sfântul Botez. La dreapta si la stânga este cel putin un diavol care este ispititorul îngãduit de Dumnezeu pe toatã viata. De obicei sunt mai multi diavoli decât îngeri. Eu trag concluzia cã au cãzut foarte multi îngeri, atunci când a fost marea rãzvrãtire a îngerilor! Dumnezeu îi îngãduie. Sunt acuzatorii nostri. Când ajungem la Scaunul de judecatã, noi singuri ne mãrturisim în fata Luminii, cã Mântuitorul se aratã ca un glob de luminã mai strãlucitor decât soarele. Noi singuri începem a spune pãcatele noastre. Nu ne întreabã: De ce ai suduit? De ce cutare sau cutare...? Spune, suflete, spune! Alt grai! N-ai gurã acolo. Esti o bilã mai mare sau mai micã de luminã. Altã luminã. Si nu-i lumina neapusã în care se complace Bunul Dumnezeu. Este o luminã creatã totusi. O luminã în care plutesc îngerii care sunt mai aproape de noi. Am avut si viziunea asta. Cã în fata Tronului de judecatã spui tot, dar spui cu mare rapiditate. Este un alt fel de exprimare. Si cei buni si cei rãi se acuzã. Se acuzã! Nimeni nu vorbeste eventual de bunãtãtile pe care le-a fãcut pe pãmânt. Vorbeste numai de rãutãti! Eu stiu c-am ajuns pânã la capãt si, în cercetarea lui Dumnezeu, am simtit mâna lui Dumnezeu si m-am trezit pe pat. Dar Dumnezeu nu era Dumnezeu cu chip. Era o luminã dumnezeiascã. O luminã rotundã. Nu ti-L închipui pe Dumnezeu cu barbã, cu mustãti sau pe Iisus Hristos ca la 30 de ani. Nu. O luminã negrãitã! O luminã înaintatã. Si tu erai tot o luminã foarte palidã, în comparatie cu lumina îngerilor care te însoteau si cu lumina cereascã! Iar satana era rãmas în urmã, la o distantã mare. Nu îndrãznea sã se apropie de Dumnezeu. Nici nu scheuna, nici nu plângea. Acuza! Când i-a venit rândul, i s-a dat voie sã acuze. Exact ca la tribunal. Adicã oamenii au fãcut un tribunal de judecare a lui Dumnezeu. Si scurt, este destul sã te consideri pãcãtos. Eu am spus asa, exact ca la bãrbatul cel din Evanghelie: "Cred, Doamne, ajutã necredintei mele!" Cu asta am început.
– Asta a fost atunci, a doua oarã? Si cât timp a durat, Pãrinte Dumitre? O orã, douã, trei?
– Nu stiu cât. Eu m-am trezit la ora trei. De la 12 la trei noaptea. A tinut mult cãlãtoria. Foarte mult!
– In timpul cãlãtoriei se vedea ceva prin vãzduh? Diavoli sau îngeri?
– Nimic. Simti o fortã care te-mpinge din spate. Altã lume. Altul este sufletul omului si altul spiritul îngerului. Nu-i plãmãdit din aceeasi materie. Nici nu suntem fãcuti egali cu îngerii, ci suntem asemenea lor pânã la un punct, în cunoastere. Da. El zboarã. N-are aripi. Traverseazã spatiile în alt fel. Eu cãlcam, cãlcam cu picioarele. N-am cãpãtat aripi. Mâinile nu mi s-au fãcut aripi. Cãlcam pe picioare. Nu tare, cã mã temeam. Parcã plantele plângeau, dacã le cãlcam si cãutam sã pun vârfurile picioarelor printre douã plante. Eram si ametit de parfumul acestei grãdini în care eu nu vedeam pe altii. Dar poate nici altii care erau acolo, nu mã vedeau pe mine. Când mergeam pe un anumit drum, mergea mai întâi îngerul si mã conducea. Ingerul nu mã ducea direct prin mijlocul grãdinii.
– Ingerul era un fel de luminã sau tot asa cu aripi?
– Nu, nici un fel de aripã. Nimic. O luminã lunguiatã, asa ca un glob rotund, dar mai mare, aproape de mãrimea omului. Si omul rãmâne tot la mãrimea lui, ca si cum ar fi o carcasã în care stã sufletul tãu. Nu-i liber. Este un fel de carcasã, tot spiritualã; cã imediat dupã moarte sufletul este spirit. N-are nici o calitate omeneascã, materialã. Este duh. Duhul omului. Merge la judecatã. La Judecata obsteascã vom fi si-n trup. Trupul însã se înduhovniceste. Fãrã trebuintã materialã. O sã ne cunoastem amândoi, o sã ne dãm "bunã ziua".
– Acolo sus?
– Da. Popoarele se adunã pe neamuri, pe împãrati, pe regi si voievozi, pe familii, la Judecata obsteascã. Este un fel de rãstimp, pânã când apare Mântuitorul, în care luãm contact cu pãrintii. Ne adunãm pe familii, pe popoare si în mijlocul popoarelor, familie lângã familie.
– Si cu prieteni, cu colegi, cu cunoscuti?
– Cunoasterea noastrã va fi mult mai perfectã decât acum.
– O sã ne întâlnim cu cei pe care i-am îndemnat sã se pocãiascã si nu s-au pocãit? – Si cu buni si cu rãi ne vom întâlni. Abia atunci se face dezlipirea bunilor de rãi. "Duceti-vã în iad! Mergeti în rai!", spune Mântuitorul acolo. Acestea sunt cele douã sentinte. "Mi-ati dat sã mãnânc, mi-ati datsã beau, m-ati cãutat când eram în temnitã..."
– Dumnezeu stie cât timp mai este pânã la judecata universalã!
– Mântuitorul spune: "Nu este al vostru a sti tainele lui Dumnezeu". Acest lucru stã în cunostinta Tatãlui ceresc. Nu stie nici Fiul, în umanitatea Lui.
Oranki - amintiri din captivitate (recenzie)
În cadrul Editurii TRINITAS a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei a fost publicată recent o carte-eveniment: Oranki - amintiri din captivitate, a părintelui Dimitrie Bejan. Apărută în condiţii grafice excepţionale, cu o prefaţă semnată de pr. acad. Mircea Păcurariu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna“ din Sibiu, lucrarea cuprinde una dintre cele mai cutremurătoare mărturii despre ororile regimului sovietic de după al Doilea Război Mondial. Alături de Închisoarea noastră cea de toate zilele, autor Ion Ioanid, Amintiri din Gulag, autor pr. Vasile Ţepordei, mărturia părintelui Dimitrie Bejan este, fără îndoială, unul dintre documentele de referinţă din istoriografia de la noi referitoare la această epocă, putând fi comparată, prin dramatism, cu Arhipelagul Gulag, a lui Alexandr Soljeniţîn. Cartea a apărut pentru prima dată în anul 1995, cu doar câteva zile înainte de trecerea la cele veşnice a autorului, fiind prefaţată de acad. Gabriel Ţepelea, unul dintre foştii lui colegi de detenţie. Destin unic şi veritabil model pentru generaţia tânără actuală, părintele Dimitrie Bejan, deşi a petrecut puţine clipe în libertate, viaţa consumându-şi-o în mare măsură în captivitate, mai întâi în gulagul rusesc, iar mai apoi, în cel din propria-i ţară, a reuşit ceea ce foarte puţini oameni pot: anularea prăpastiei dintre suferinţa ca dezumanizare şi suferinţa ca umanizare. O adevărată saga a suferinţei asumate şi convertite în lumină interioară, existenţa sa exemplară este în sine o mărturie vie a unei demnităţi neîngenuncheate.
Condamnat pentru vina de a fi susţinut că Basarabia este pământ românesc
Biografia sa comportă puţine evenimente desfăşurate în libertate. S-a născut la Hârlău, un târg de provincie din partea de nord a Moldovei, pe 26 octombrie 1909. După finalizarea şcolii medii, în oraşul natal, urmează cursurile Seminarului Teologic „Veniamin Costachi“ din Iaşi, pe care îl absolvă cu calificativul „excepţional“. Se înscrie apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde îl are profesor pe Nichifor Crainic, de care, ulterior, îl va lega o strânsă prietenie, mai ales în perioada detenţiei din închisorile comuniste. În paralel cu Facultatea de Teologie, urmează şi cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, unde îl are profesor chiar pe Nicolae Iorga. Ambele facultăţi vor fi absolvite cu calificativul „Magna cum laude“. La încheierea studiilor universitare, beneficiază de două călătorii de studii, la Ierusalim şi Atena. După întoarcerea în ţară, pentru un an, devine asistent universitar la catedra lui Nicolae Iorga şi, în acelaşi timp, predă cursuri de istorie la Liceul de fete „Carmen Silva“ din Capitală. În paralel cu aceste activităţi, se înscrie în echipele de cercetare sociologică ale lui Dimitrie Gusti, cu care pleacă în Basarabia. În urma izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, părintele Dimitrie Bejan se înrolează de bună voie în armată, ca preot militar, având grad de maior. Pleacă pe frontul din Basarabia, unde cade prizonier la ruşi. Este deportat în Siberia, la Oranki (o veche mănăstire ortodoxă, transformată de comunişti în lagăr pentru ofiţeri). După cinci ani de detenţie, între 1943-1948, este judecat de un tribunal militar din Moscova pentru vina de a fi susţinut că Basarabia, aflată sub ocupaţie sovietică, este pământ românesc, fiind condamnat la moarte. Bun cunoscător al legislaţiei internaţionale, părintele Dimitrie protestează faţă de această măsură, cerând dreptul de a fi judecat de către un tribunal din propria ţară. Tribunalul din Moscova decide repatrierea prizonierului. În ţară, un tribunal militar din Bucureşti îl va condamna însă la detenţie pe viaţă, din care execută douăzeci şi cinci de ani. Astfel începe calvarul detenţiei din România, unde trece pe la Jilava, Văcăreşti, Aiud, Canal, Minele de la Cavnic (1948-1956), Bărăgan, Răchitoasa (1956-1958) şi, din nou, Aiud (1958-1964). În detenţie întreţine strânse legături cu mari personalităţi ale culturii române: Nichifor Crainic, fostul său profesor, Radu Gyr, Gabriel Ţepelea, Ion Popovici, Mircea Vulcănescu, Radu Sturdza, Dimitrie Ghica, Nicolae Mavrocordat, Paul Zarifopol, Benedict Ghiuş, Dumitru Stăniloae, Arsenie Papacioc, Adrian Marino. Pe 23 august 1964 este eliberat din închisoare.
Un misionar necălător
Perioada care a urmat nu a însemnat pentru părintele Dimitrie Bejan sfârşitul calvarului. Revenit în localitatea natală, Hârlău, se încearcă reintegrarea şi reeducarea lui. I se oferă postul de preot în parohia Ghindăuani, unde va sta doar cinci ani. Din cauza eşecului autorităţilor de a-l determina să renunţe la convingerile sale naţionaliste şi creştine, după mai multe tentative de otrăvire, securitatea îi înscenează un proces în urma căruia este exclus din preoţie. I se retrage dreptul de a mai sluji la Ghindăuani, fiind consemnat cu domiciliul forţat la Hârlău. Aici avea să fie păzit 24 de ore din 24 de către Securitate, până în decembrie 1989. În pofida restricţiilor impuse de securiştii care îl păzeau, părintele continua să primească vizita a sute de credincioşi din întreaga ţară şi de peste hotare, transformându-se astfel într-un misionar necălător. În noaptea de 22 decembrie 1989, într-un episod de mare intensitate emoţională, părintele Dimitrie Bejan dovedeşte măsura generozităţii la care ajunsese, salvând de la linşaj chiar pe securistul care îl păzea.
Ultima parte a vieţii, între anii 1990-1995, şi-o petrece la Hârlău, mărturisind şi povăţuind pe toţi cei care îi treceau pragul casei. Se mută la Domnul în ziua de 21 septembrie 1995. Cu smerenia ce îl caracteriza, intuind faptul că la înmormântare vor fi destui cei care îi vor lăuda viaţa, a lăsat prin testament să nu se predice şi nici flori să nu-i fie puse pe mormânt.
Istoria, mediu în care omul poate ajunge la întâlnirea cu Dumnezeu
Părintele Dimitrie Bejan, cum îi plăcea simplu să se prezinte, era un amestec rafinat de simplitate şi profunzime. O alchimie aparte îi conferea impozanţa hieratică a unui povestitor de talent, îmbrăcat în simplu preot de ţară.
Operele sale, de o certă valoare literară şi istorică, Hotarul cu cetăţi, Oranki - amintiri din captivitate, Satul blestemat, Viforniţa cea mare, Bucuriile suferinţei, Simple povestiri-cugetări morale despre viaţa de toate zilele, dezvăluie amintirile unui preot ortodox referitoare la ororile războiului şi ale perioadei comuniste. Între acestea, Oranki - amintiri din captivitate este, cu siguranţă, cea mai cunoscută şi cea mai apreciată lucrare a părintelui Dimitrie Bejan. Crimele săvârşite de ruşi, regimul de detenţie, chinurile la care erau supuşi deţinuţii, dezumanizarea programatică a opozanţilor sistemului sunt descrise de către autor cu lux de amănunte, fiind privite din perspectiva iertării, a împăcării cu propriul destin, şi nu din perspectiva răfuielii cu istoria. Părintele Dimitrie recuperează astfel istoria, însă o face punând în valoare dimensiunea ei spirituală, de mediu în care omul poate ajunge la întâlnirea cu Dumnezeu. De aceea, el nu se tânguie, nu cere dreptate, nu are un spirit justiţiar, ci ia totul ca pe o realitate a cărei pregnanţă este stabilită de o pedagogie divină.
Memorialistica părintelui Dimitrie Bejan depăşeşte construcţia stilistică a unui simplu jurnal, deschizându-se spre reflecţia teologică de profunzime, încărcată cu multe inflexiuni istorice şi filosofice, exprimate maieutic. Excelent povestitor, părintele Dimitrie Bejan adoptă această tehnică pentru a explora şi exploata cu succes limba poporului, „moldovenismele“, supleţea şi dulceaţa arhaică a cuvintelor, prin intermediul cărora cititorul este introdus în universul idilic al umorului neaoş moldovenesc.
Un document al purificării nedisimulate şi al împăcării neprefăcute
Părintele Dimitrie Bejan nu scrie pentru a face literatură. Nu explorează tematic şi nu cosmetizează stilistic realitatea istorică pe care o trăieşte. Pentru el, a scrie a fost, în primul rând, o formă de supravieţuire, dar şi de catarsis, de eliberare de tentaţia demoniacă de a acuza pe alţii pentru propria suferinţă. Credinţa profundă în Hristos, ca model al suferinţei asumate şi dusă până la capăt, dar şi umorul fin, ironia dovedesc depăşirea dimensiunii dezumanizante a existenţei. Polaritatea dintre suferinţă, asimilată de cele mai multe ori cu dezumanizarea, şi umor, vorba de duh, este anulată printr-o distanţare obiectivă faţă de evenimentele istorice, printr-o plasare în afara ciclului determinist al istoriei, în dimensiunea paradoxală a experienţei spirituale. Delicat cu semenii săi, iertător cu cei care l-au chinuit, puternic susţinător moral al celor ce nu mai rezistau opresiunilor, părintele Dimitrie a fost un model de bunătate. Deşi descrie terifiantele chinuri îndurate în cele două gulaguri, o face din perspectiva omului care a reuşit să depăşească dihotomia asumării sau neasumării suferinţei. Înţeleasă astfel, Oranki - amintiri din captivitate este mai curând un document al purificării nedisimulate şi al împăcării neprefăcute. Privind-o altfel, exlusiv ca document istoric sau literar, ignorând dimensinea de manifest duhovnicesc, riscăm să pierdem din vedere esenţialul.
Sursa-AICI, cartea se poate comanda online la Editura Trinitas
Personalitatea părintelui Dimitrie Bejan
Dimitrie Bejan s-a născut la Hârlău în 26 octombrie 1909. A urmat cursurile Institutului Teologic „Veniamin Costache" din Iași și ulterior cursurile Facultății de Istorie. Biografia sa comportă puține evenimente în libertate: o călătorie de studiu la Ierusalim și participarea în echipele de cercetare ale lui D. Guști. Hirotonisit preot în 1938, ia parte la campania de eliberare a Basarabiei. Cade prizonier la sovietici de unde reușește să se reîntoarcă abia în 1948. Reîntors în
țară a urmat traseul martirajului românesc: Jilava, Aiud, Canal, deportarea în Bărăgan, din nou Aiud. Experiența sa tragică de viață, unică în felul ei, a fost așternută pe hârtie în 3 volume-manuscris: Oranki - Amintiri din captivitate în care sunt relatate suferințele trăite în lagărele din U.R.S.S. (1942-1948), Vifornița cea mare, care este o mărturie-document despre perioada 1949-1956, și care a însemnat pentru preotul Bejan calvarul din temnițele românești, în sfârșit, Satul blestemat amintește despre anii deportării în Bărăgan. Ultimele două volume sunt în curs de apariție. Preotul D. Bejan a mai scris câteva episoade despre Basarabia anilor 1930-1935, reunite în volumul Hotarul cu cetăți, apãrut în 1995. (Cuvânt înainte a lui Gabriel Țepelea, la cartea Oranki - Amintiri din captivitate)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)