– Ce experientã?
– Experienta de viatã. Ca sã cunosti. La vârsta mea eu si Pãrintele Cleopa nu mai suntem ispititi. La vârsta sfintiilor voastre, a celor mai tineri, în fiecare zi sunteti ispititi. Eu nu mã pot plânge de ispite... 'Doamne, mã ispiteste satana...'. Nu, pentru cã nu sunt... Ai sã fii în experienta asta. Se opreste corpul acesta normal, pãmântesc si esti tot cu Dumnezeu. Te scârbesti numai la aducerea aminte cã ai privit o femeie si ti-a plãcut cândva. Te scârbesti. Eu sunt uneori în stare sã mã scuip singur. Aceasta îmi povestea si Pãrintele Cleopa, când puteam veni la Sihãstria. Este demonul care se luptã cu noi.
– Demonul care luptã si pe credinciosi si loveste si în preoti.
– Mai ales în mânãstiri trage cu tunul cel mare, cu artileria grea. Cei mai vulnerabili dintre toti crestinii sunt cãlugãrii! Ei duc lupta direct. Sigur cã da. Satana are o artilerie foarte puternicã. Probabil cã din când în când mai cade si câte unul... Cade lamentabil de tot.
– Când cade se prãbuseste total, pânã în fundul gropii!
– Pânã nu-l dãrâmã nu-l lasã în pace. De aceea, eu mã uit cu mare îndoialã la bãietii tineri care vor sã intre în viata monahalã. Noi ne mântuim prin credintã si prin fapte bune. Iar faptele bune nu se pot face fãrã apartenenta Sfântului Duh la noi. Dacã pierzi din vedere asta si spui: "Ei, am fãcut si eu ceva bun! Sunt sigur de Rai!" Esti în mare primejdie. Eu mã tem cã traista mea este goalã, eu care plec la drum. Am fãcut ce-am putut. Mã spovedesc si eu sãptãmânal; poate mai des decât un cãlugãr, cã-s pe sfârsite. Este bine sã fie omul pregãtit pentru marea cãlãtorie. Am murit de douã ori, pãrintilor, si am fost fericit când am murit! Am murit de douã ori si am fost fericit pãrinte, cã mã duc la Dumnezeu. Am simtit asta.
– Cum ati murit?
– Inconstient. Dar am trecut în cealaltã lume, stând lat aici, pe pat. M-am trezit dupã 3-4 ore din comã. In timpul ãsta am cãlãtorit pe o câmpie înfloritã si luminatã, nu de soare, nu de lunã; ci pe boltã era o luminã portocalie, o luminã de aur. Mã uitam si mã închinam. Eu eram întreg.
– Aveati trupul aici, pe pat?
– Mã vedeam în grãdinã. Mã vedeam si mã feream sã nu rup nici o floare, cãlcând pe jos. Toate florile erau pânã la genunchii mei si eu cãlcam foarte încet. Eram singur si mã uitam înainte sã nu rup vreo floare, vreo tulpinã de floare. Era un miros îmbãtãtor, care nu-l gãsesti în nici un fel de parfum. Eram singur si-mi ziceam în mine: "Dar îngerul meu unde-i? Dar satana si ispititorul care mã duce pânã la Judecatã, unde-i?" Nu erau. Eram absolut singur. Nu mã simteam nici strãin, nici singur. Eram în luminã! Lumina nu era albã, ci era portocalie. Cât vedeai cu ochii, bolta se sprijinea pe un munte. Era un ses infinit presãrat cu flori. Nu am întâlnit nici un curs de apã în drumul meu. Am mers mult. Aproape pierdusem orizontul din spate, de unde venisem si de unde plecasem. Si la un moment dat se fãcuse un fulger foarte puternic, care mi-a luat vederile si m-am trezit. Eram perfect constient. Era ora trei noaptea. Deasupra mea plângea maica Maria! Nu Maica Domnului, ci sora Pãrintelui Ioanichie. La picioare o altã cãlugãritã stãtea în genunchi si plângea...
– Asta, la ora trei noaptea?
– Am întrebat cât este ceasul. De atunci nu am mai avut nici o crizã. Nu-s grele. Crize de inimã, dar sunt mortale.
– Si cea de-a doua? Ati spus c-a mai fost încã odatã...
– A fost mai frumoasã, dar n-am voie s-o povestesc. Asa mi-a fãcut îngerul: ssst! Si m-a bãtut pe umeri! M-a adus înapoi... Nu pot! Poate pe patul mortii s-o scriu!
– Suntem noi, poate, prea pãcãtosi, de asta nu v-a lãsat Duhul Sfânt s-o spuneti!
– Nu era Duhul Sfânt, ci îngerul pãzitor! Era un tânãr foarte frumos, o datã. A doua oarã, era o tânãrã foarte frumoasã, care m-a luat din prag, de aici. Era de înãltimea usii si mi-a fãcut semn sã merg. M-am ridicat de pe pat sã merg, dar nu mai eram eu, adicã eram îmbrãcat într-o cãmasã si-o pijama. M-a luat de umeri, m-a scos afarã si dupã aceea m-am trezit tot într-o grãdinã. O maicã foarte frumoasã la înfãtisare, nu bãtrânã, tot un înger, cãci îngerii nu au sex. M-a purtat foarte putin printr-o grãdinã, mai înfloritã decât aceea. Erau tot felul de pomi si pãsãri care cântau. Nu era Raiul, cãci ar fi trebuit sã întâlnesc vreun profet acolo. Poate era un fel de anticamerã a Raiului. Poate, zic eu acum! In Rai merg cei buni. Nu mãnâncã mere si pere. Merge numai cu duhul. Trupul rãmâne la cimitir. Merge numai duhul, iar duhul are nevoie de mâncare, dar duhovniceascã. Se auzeau în depãrtãri cântece. Dar nu stiai de unde vin la urechile tale. Numai cântece melodioase bãrbãtesti. N-am auzit nici un cor feminin. Asta dureazã ore întregi, douã-trei ore! Când mã trezesc, mai uit din detalii, dar ceea ce este fundamental în vedenie îmi amintesc. Asta este pãrinte, în mare!
– Spuneati cã toti o sã trecem prin stãrile acestea?
– Obligatoriu. Toate sufletele, când se despart de trup, cãlãtoresc. Sunt duse de îngerul de luminã pe care îl primim la Sfântul Botez. La dreapta si la stânga este cel putin un diavol care este ispititorul îngãduit de Dumnezeu pe toatã viata. De obicei sunt mai multi diavoli decât îngeri. Eu trag concluzia cã au cãzut foarte multi îngeri, atunci când a fost marea rãzvrãtire a îngerilor! Dumnezeu îi îngãduie. Sunt acuzatorii nostri. Când ajungem la Scaunul de judecatã, noi singuri ne mãrturisim în fata Luminii, cã Mântuitorul se aratã ca un glob de luminã mai strãlucitor decât soarele. Noi singuri începem a spune pãcatele noastre. Nu ne întreabã: De ce ai suduit? De ce cutare sau cutare...? Spune, suflete, spune! Alt grai! N-ai gurã acolo. Esti o bilã mai mare sau mai micã de luminã. Altã luminã. Si nu-i lumina neapusã în care se complace Bunul Dumnezeu. Este o luminã creatã totusi. O luminã în care plutesc îngerii care sunt mai aproape de noi. Am avut si viziunea asta. Cã în fata Tronului de judecatã spui tot, dar spui cu mare rapiditate. Este un alt fel de exprimare. Si cei buni si cei rãi se acuzã. Se acuzã! Nimeni nu vorbeste eventual de bunãtãtile pe care le-a fãcut pe pãmânt. Vorbeste numai de rãutãti! Eu stiu c-am ajuns pânã la capãt si, în cercetarea lui Dumnezeu, am simtit mâna lui Dumnezeu si m-am trezit pe pat. Dar Dumnezeu nu era Dumnezeu cu chip. Era o luminã dumnezeiascã. O luminã rotundã. Nu ti-L închipui pe Dumnezeu cu barbã, cu mustãti sau pe Iisus Hristos ca la 30 de ani. Nu. O luminã negrãitã! O luminã înaintatã. Si tu erai tot o luminã foarte palidã, în comparatie cu lumina îngerilor care te însoteau si cu lumina cereascã! Iar satana era rãmas în urmã, la o distantã mare. Nu îndrãznea sã se apropie de Dumnezeu. Nici nu scheuna, nici nu plângea. Acuza! Când i-a venit rândul, i s-a dat voie sã acuze. Exact ca la tribunal. Adicã oamenii au fãcut un tribunal de judecare a lui Dumnezeu. Si scurt, este destul sã te consideri pãcãtos. Eu am spus asa, exact ca la bãrbatul cel din Evanghelie: "Cred, Doamne, ajutã necredintei mele!" Cu asta am început.
– Asta a fost atunci, a doua oarã? Si cât timp a durat, Pãrinte Dumitre? O orã, douã, trei?
– Nu stiu cât. Eu m-am trezit la ora trei. De la 12 la trei noaptea. A tinut mult cãlãtoria. Foarte mult!
– In timpul cãlãtoriei se vedea ceva prin vãzduh? Diavoli sau îngeri?
– Nimic. Simti o fortã care te-mpinge din spate. Altã lume. Altul este sufletul omului si altul spiritul îngerului. Nu-i plãmãdit din aceeasi materie. Nici nu suntem fãcuti egali cu îngerii, ci suntem asemenea lor pânã la un punct, în cunoastere. Da. El zboarã. N-are aripi. Traverseazã spatiile în alt fel. Eu cãlcam, cãlcam cu picioarele. N-am cãpãtat aripi. Mâinile nu mi s-au fãcut aripi. Cãlcam pe picioare. Nu tare, cã mã temeam. Parcã plantele plângeau, dacã le cãlcam si cãutam sã pun vârfurile picioarelor printre douã plante. Eram si ametit de parfumul acestei grãdini în care eu nu vedeam pe altii. Dar poate nici altii care erau acolo, nu mã vedeau pe mine. Când mergeam pe un anumit drum, mergea mai întâi îngerul si mã conducea. Ingerul nu mã ducea direct prin mijlocul grãdinii.
– Ingerul era un fel de luminã sau tot asa cu aripi?
– Nu, nici un fel de aripã. Nimic. O luminã lunguiatã, asa ca un glob rotund, dar mai mare, aproape de mãrimea omului. Si omul rãmâne tot la mãrimea lui, ca si cum ar fi o carcasã în care stã sufletul tãu. Nu-i liber. Este un fel de carcasã, tot spiritualã; cã imediat dupã moarte sufletul este spirit. N-are nici o calitate omeneascã, materialã. Este duh. Duhul omului. Merge la judecatã. La Judecata obsteascã vom fi si-n trup. Trupul însã se înduhovniceste. Fãrã trebuintã materialã. O sã ne cunoastem amândoi, o sã ne dãm "bunã ziua".
– Acolo sus?
– Da. Popoarele se adunã pe neamuri, pe împãrati, pe regi si voievozi, pe familii, la Judecata obsteascã. Este un fel de rãstimp, pânã când apare Mântuitorul, în care luãm contact cu pãrintii. Ne adunãm pe familii, pe popoare si în mijlocul popoarelor, familie lângã familie.
– Si cu prieteni, cu colegi, cu cunoscuti?
– Cunoasterea noastrã va fi mult mai perfectã decât acum.
– O sã ne întâlnim cu cei pe care i-am îndemnat sã se pocãiascã si nu s-au pocãit? – Si cu buni si cu rãi ne vom întâlni. Abia atunci se face dezlipirea bunilor de rãi. "Duceti-vã în iad! Mergeti în rai!", spune Mântuitorul acolo. Acestea sunt cele douã sentinte. "Mi-ati dat sã mãnânc, mi-ati datsã beau, m-ati cãutat când eram în temnitã..."
– Dumnezeu stie cât timp mai este pânã la judecata universalã!
– Mântuitorul spune: "Nu este al vostru a sti tainele lui Dumnezeu". Acest lucru stã în cunostinta Tatãlui ceresc. Nu stie nici Fiul, în umanitatea Lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu